La handbal, Steaua şi Dinamo se plimbă pe la coada clasamentului. E provincia mai bună la „sporturi de sală“?
2010 a fost primul an în care Bucureştiul n-a dat României nici o campioană, la nici un sport de echipă. Voleiul, rugby-ul, handbalul, poloul şi baschetul, de fapt toate „ulu-rile“ care ne aspiră pasiunile, fie că e vorba de echipele de fete sau de cele de băieţi, toate aşadar s-au încoronat în Provincie. De la Baia Mare la Constanţa şi de la Ploieşti la Zalău, oraşele mai mici au speculat lehamitea princiară a Capitalei. Adăugaţi şi fotbalul la acest fenomen (căci titlul a oscilat între Cluj şi Urziceni, iar acum se îndreaptă pe furiş către Galaţi), multiplicaţi acest fenomen la scară europeană şi veţi obţine un antidot la ideea că avem, din nou, un specific naţional păgubos. Nu avem! Puţine capitale europene cîştigă titlurile în ţările lor, iar presa internaţională, ceva mai puţin complexată decît noi, a dat un nume maladiei: „megaloblazarea“. Sigur, ne mai rămîne să inventăm un nume potrivit pentru curajul uman al celor mici de a se bate ca să-şi atingă visul lor. Zalău, imaginaţi-vă!
La handbal, Steaua şi Dinamo se plimbă pe la coada clasamentului. E provincia mai bună la „sporturi de sală“?
2010 a fost primul an în care Bucureştiul n-a dat României nici o campioană, la nici un sport de echipă. Voleiul, rugby-ul, handbalul, poloul şi baschetul, de fapt toate „ulu-rile“ care ne aspiră pasiunile, fie că e vorba de echipele de fete sau de cele de băieţi, toate aşadar s-au încoronat în Provincie. De la Baia Mare la Constanţa şi de la Ploieşti la Zalău, oraşele mai mici au speculat lehamitea princiară a Capitalei. Adăugaţi şi fotbalul la acest fenomen (căci titlul a oscilat între Cluj şi Urziceni, iar acum se îndreaptă pe furiş către Galaţi), multiplicaţi acest fenomen la scară europeană şi veţi obţine un antidot la ideea că avem, din nou
