Pur şi simplu am fost lovit nu de zahariseala din The King’s Speech (asta e, britanicii sînt uneori hollywoodieni de-a dreptul), ci de mulţimea adoratorilor acestui film, de la Cosmin Alexandru pe voxpublica, pînă la Cristian Tudor Popescu care vrea să-l vadă premiat la Oscar.
Dar întrebarea serioasă pe care o pune acest film este alta. Pînă unde sîntem dispuşi să acceptăm bîlbîirea istoriei, în numele reuşitei estetice? Poate are rost să reamintesc că nu sînt specializat în film, că le privesc ca un spectator-golan, fără filtre estetice – mai trebuie spus că am învăţat asta din literatură pe care o pricep ceva mai mult. Să ne întoarcem la regele bîlbîit.
Avem un Colin Firth (actor foarte mare, da) care-l joacă pe George VI. Firul filmului: cum reuşeşte să lupte cu bîlbîiala pentru măreţul scop de a obţine un discurs credibil şi neşovăitor pentru o Mare Britanie interbelică aflată în cumpănă. Logopedul său Lionel Logue (jucat magistral de Geoffrey Rush) reuşeşte să-l aducă pe calea cea bună a oratoriei. Poveste faină despre drama personală a unui om de stat în vremuri tulburi. N-aş fi comentat nimic dacă n-am fi avut pe lîngă asta o serie de imprecizii absolut agasante şi sugestive, spun eu. Pe toate le-a subliniat într-un articol tăios şi corect Christopher Hitchens.
Caricaturalul Churchill (jucat ridicol de Timothy Spall) pare să fie un spectru al filmului care ne avertizează din 10 în 10 minute: nu-i credeţi, nu a fost chiar aşa, uitaţi-vă la mine cît de fals sînt! Acest personaj e cheie în mod involuntar: e ca un microfon care intră în cadru şi care ne sparge pactul ficţional.
Relaţia Churchill – George VI e de-a dreptul contrafăcută în film unde apare ca o frumoasă complicitate întru lupta cu răul (în ce priveşte bîlbîiala, viitorul premier putea înţelege, el însuşi avînd unele defecte de vorbire)… Însă e un fapt istoric recunoscut fap
