Orice comentariu – inclusiv acesta, fireşte – este puternic influenţat de succesele şi insuccesele autorului. Personale şi profesionale. De starea sa psihică, dar şi de cea fizică.
Somerset Maugham observa cu maliţiozitate că dramatismul unei pagini de literatură poate avea la bază o criză de ficat a scriitorului. S-a simţit omul rău şi a scris cu obidă. Acelaşi lucru pare să se întâmple în presa românească, dominată - la nivel analitic - de oameni supăraţi pe lume, nervoşi, trişti, frustraţi. Oamenii care văd în culori macabre şi inaugurarea unui baraj în Australia.
„Cum să fie frustrat ăsta care-i plin de bani şi-l cheamă toate televiziunile!?" Păi, pentru că una e câţi bani are un om şi alta câţi consideră că AR MERITA să aibă! Or, din punctul ăsta de vedere, mai toţi ne considerăm mari nedreptăţiţi, nu? Cel care câştigă 1.500 de lei pe lună e sigur că ar merita măcar dublu. Dar tot aşa crede şi cel care primeşte 10.000 de euro.
În plus, viaţa nu se reduce totuşi la bani şi la recunoaşterea profesională (mai contează şi cine te recunoaşte: e o dramă să fii adulat de plebe, dar evitat de „colegii mei, academicienii"). Dacă, dincolo de cele de mai sus, nu vă puteţi explica atitudinea permanent catastrofică a unui editorialist, e probabil că omul are şi o problemă personală. În ciuda poziţiei sale de vedetă, e nefericit. Nu e împăcat cu sine, cu destinul lui, cu viaţa lui. Poate chiar nu e deloc sigur care o fi rostul lui pe lume.
De partea cealaltă nu se află, aşa cum s-ar putea insinua, uzând de o simetrie primitivă, comentatori care pot fi definiţi drept idioţi fericiţi, dispuşi să vadă numai lucruri minunate, gesturi frumoase şi împliniri măreţe. Nu. De partea cealaltă se află jurnalişti care, având o viaţă normală, cu bune şi rele, privesc lumea din jur aşa cum e ea, cu bune şi rele.
Evident, am luat în discuţie numai oamenii c
