- Editorial - nr. 729 / 24 Februarie, 2011 Iarna cu zapada are pe meleagurile noastre mioritice farmecul ei aparte. Cu albul ei imaculat acopera mizeria terestra pe care continuam sa o producem in orice anotimp si pe orice vreme, caci la asta ne pricepem. Numai ca, de indata ce fulgul de nea protector trece in neant, adevarul gol-golut al realitatii noastre cotidiene nu intarzie sa-si arate chipul hidos. Cat timp a fost sau mai este zapada, frumusetea peisajului hibernal ne descreteste fruntea, insufland sufletului nostru un dram de optimism, uitand astfel de multe de-ale noastre si chiar de faptul ca suntem aceiasi. Atunci cand nu mai este strop de omat nici nu-ti mai vine sa iesi afara din casa. Daca in perioada friguroasa si cu zapada, celelalte forme de poluare, indeosebi cea fonica, au fost estompate in buna masura, acum, poluarea vizuala te izbeste in fata ca o ghiulea in moalele capului. Densa si colorata murdarie de pe strada sau cocotata pe crengile copacilor, ori in varful arbustilor, a gardului viu, imprastiata in timp, dar cu generozitate prin parcari si spatii verzi, pe aleile de promenada, pe trotuare, lipite de vreme la radacina cladirilor sau adunate la bordura carosabilului se vede pregnant prin ochiul geamului de casa sau de apartament, iar o plimbare prin intravilan in atari conditii nu poate decat sa te dezguste. Murdaria si mizeria lasata in acest interval de relativ repaus sunt atat de ancorate in peisaj, incat daca vrei sa scapi de obsesia lor ai o singura solutie, dar riscanta, sa privesti in sus. E riscanta, intr-adevar, pentru ca, chiar deplasandu-te pe trotuar poti sa dai, fie peste o masina parcata cu botul pana aproape in perete, obturandu-ti astfel calea, fie sa calci in excrementele celui mai bun prieten al omului, etalate din abundenta pe acest spatiu comun, obisnuit de catre stapan sa-l prefere pentru satisfacerea nevoilor fiziologi