În prea laconica, dar suculenta sa carte de evocări, Cum ar arăta viaţa fără fotografie (volumul I dintr-un interviu de un cristian) apărută nu de mult la Casa de Pariuri Literare, Ion Cucu, fotoportretistul scriitorimii române din ultima jumătate de veac, relatează o scenă cu dichis pentru psihologia lui Marin Preda. Venit la autorul Moromeţilor „prin 1963“ să-l capaciteze pentru un reportaj al Scînteii tineretului la Siliştea-Gumeşti, Ion Cucu primeşte acceptul lui Marin Preda, dar condiţionat: „neapărat într-o maşină de culoare neagră“, vreo Volgă sau Pobedă a partidului, prin care „să impresioneze vizual lumea satului său natal“. Iar fotoreporterul de atunci glosează acum: „Cînd vorbeşti de Marin Preda, poţi trece în cont şi astfel de capricii“.

Ei bine, citind cartea de mărturii a lui Sorin Preda Moromeţii, ultimul capitol, am înţeles cu stupoare că relaţia dintre Marin Preda şi lumea siliştenilor săi e departe de-a fi fost una de duioasă, reciprocă, mîndră recunoştinţă, precum cea dintre ochii retrospectivului Nică (Ion Creangă) şi apele „Ozanei frumos curgătoare“. Cu totul dimpotrivă: între firavul, debilul, bolnăviciosul, miopul băiat al lui Tudor Călăraşu-Moromete, slăbănogul alterat de malarie, care era dus cu căruţa (nu pe jos!) la cosit, de care rîdea tot satul că, tot citind pe drum, s-a ciocnit de un stîlp (scenă relatată sarcastic aici, în repetate rînduri, cu sadică ricanare, menită să te des-fiinţeze pe vecie în cuprinsul comunităţii rurale) – şi valorile ancestrale ale siliştenilor (suciţi, mucaliţi, înţepăcioşi, piezişi la fire şi degrabă stuchitori) se instaurează implacabil şi ireversibil o distanţă plină de neîncredere prepuielnică.

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Odată apărut şi extaziind lumea literară, romanul Moromeţii nu le place silişte