– Păi, cum adică nu faceţi negustorie? îl întreabă, mirat, A. pe cioban, stînd de partea cealaltă a tarabei.

– Eu vînd produsele mele! se revoltă acesta.

– Şi atunci, negustorie ce ar însemna?

– Negustorie înseamnă să iei de la altul şi să vinzi pe piaţă, asta-i negustorie! Eu am carnet de producător, eu nu sînt hoţ din ăia...

Acest fragment de interviu, realizat de un jurnalist la Tîrgul Ţăranului din Bucureşti, îmi aduce aminte de multe alte scene similare în care ţărani, deveniţi „mici producători“, se împotriveau, uneori de-a dreptul jigniţi, să fie amestecaţi cu „negustorii“. Şi aproape totdeauna sfîrşeau prin a-i înjura pe aceştia din urmă.

Povestea are însă origini mult mai vechi, fiind un soi de fosilă vie de arheologie socială, spectaculoasă tocmai prin dăinuirea ei încăpăţînată. Repulsia „ţăranului“ faţă de „negustor“ pare să se înscrie astfel în practicile mult mai vechi de marginalizare strategică a „meşteşugarilor“ de către societatea noastră ţărănească – şi nu doar a noastră.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Vorbind despre diviziunea socială în cadrul obştei devălmaşe, după ce descrie pe îndelete „mandatarii satului“ (oameni aleşi dintre săteni pentru a se ocupa de anumite treburi globale ale satului, de la vaci şi fîntîni pînă la alte „isprăvnicii“), Henri Stahl se opreşte şi asupra meşteşugarilor. „E vorba aici despre o categorie foarte diferită – ne atrage atenţia sociologul. Şi aceasta mai ales deoarece aceştia reprezentau un alt mod de viaţă, un alt sistem economic faţă de cel al ţăranilor.“ Meşteşugarul reprezenta astfel, oriunde şi sub orice formă apărea în sat, „străinul interior“, cel de care aveai nevoie, dar de care trebuia să te fereşti, în acelaşi timp. Şi aceasta pentru un motiv fundamental: a-ţi cîştiga