Sărbătoarea românească a iubirii, Dragobetele este o tradiţie care încă se mai păstrează în unele sate din Teleorman, de sute de ani.Potrivit tradiţiei populare nicio fată nu trebuie să rămână nesărutată de Dragobete.

Comercialul Sf. Valentin nu a prins în mediul rural teleormănean, unde sătenii încă mai păstrează obiceiuri legate de Dragobete, o sărbătoare specifică zonei de sud a ţării. „ Iniţial, Dragobetele a fost o divinitate din panteonul balcanic, un zeu al fertilităţii, senzualităţii, dragostei. În mitologia dacică, Dragobetele era zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor”, explică Iuliana Cârnaru, reprezentantul Centrului Judeţean de Promovarea şi Conservarea a Culturii Tradiţionale Teleorman. În timp românii au transformat Dragobetele în patronul dragostei şi o serie de obiceiuri s-au împământenit în unele sate.

Sărutul de Dragobete, o logodnă în faţa lui Dumnezeu

„ Cândva Dragobetele dădea startul primăverii, sărbătorindu-se , cel mai adesea pe 24 februarie sau în primele zile ale lunii martie” spune Iuliana Cârnaru, purtător de cuvânt al Centrului Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Teleorman. În dimineaţa zilei de Dragobete, tinerii îmbrăcaţi frumos se întâlneau în faţa bisericii sau prin lunci în căutarea ghioceilor, viorele sau tămâioasă, flori folosite pentru descântecele de dragoste. La prânz, fetele coborau spre sat în fugă, în Teleorman această goană fiind numită „ zburătorit”. Fiecare fecior urmărea fata pe care o plăcea şi când o prindea o săruta în văzul tuturor. Sărutul era considerat o logodnă în faţa lui Dumnezeu şi anunţa nunţile care urmau să se petreacă în toamna acelui an. Seara zilei de Dragobete era marcată prin petreceri, iar tradiţia populară spun că cine nu se distra în ziua de Dragobete, nu îşi găsea perechea în acel an.

Femeile obişnuia