Cu mulţi ani în urmă, „un grup de cercetători“ interesaţi de psihologia văzului au făcut următorul experiment: au proiectat dinaintea unei comunităţi tribale, lipsită de orice contact cu civilizaţia modernă, un film poliţist. La sfîrşitul proiecţiei, privitorii au fost întrebaţi ce-au văzut. Au dat toţi acelaşi răspuns: două găini pe o pajişte. Stupefiaţi, experimentatorii au derulat filmul şi au constatat că, într-adevăr, într-o secvenţă de cîteva secunde, pe ecran apăreau două găini. Din întreaga poveste, privitorii nu reţinuseră decît singura imagine care avea oarecare legătură cu experienţa lor de viaţă şi de civilizaţie. Restul fusese fie obscur, fie neinteresant.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Pînă la un punct, e firesc să avem asupra oricărui spectacol o privire orientată, în funcţie de nivelul nostru de cultură, de interesele noastre intelectuale, de formaţia, deprinderile şi obsesiile noastre. Vedem, în primul rînd, lucrurile la care sîntem atenţi. Am avut ocazia să refac, în alt context, experimentul pe care l-am descris mai sus, înregistrînd diferite reacţii la cele cîteva emisiuni pe care, împreună cu Gabriel Liiceanu, le-am propus televiziunii naţionale, sau la dialogul purtat săptămîna trecută cu Adam Michnik la Ateneul Român. Experimentul „ţine“: fiecare vede ceea ce vrea (sau poate) să vadă.
După o emisiune despre prostie, un cunoscut actor bucureştean m-a oprit febril pe stradă, mi-a dat un citat din Shakespeare şi m-a rugat să pronunţ corect cuvîntul „scenă“. I se părea, dacă am înţeles bine, că zic „şcenă“, eludînd „s“-ul iniţial. Cuvîntul – mi-a explicat, doct, interlocutorul – vine din greceşte, de la „skenos“, şi trebuie ca „s“-ul să se audă distinct. Trec peste faptul că termenul grecesc e skene, nu „skenos“, dar rămîn perplex faţă de găina pe care a văzut-o o
