După povara legislativă, statul trebuie să ridice şi povara fiscală de pe umerii angajatorilor.
+ Click pe grafic pentru mărire +
Este ironic cum tocmai statul – care a întocmit unul dintre cele mai socialiste coduri ale muncii din Europa – îl flexibilizează acum. Nu de grija companiilor, ci pentru a-şi rezolva propriile probleme. Efectele unui Cod al Muncii absurd se văd – în România mai există doar 4 milioane de contracte de muncă. Logica pieţei este una destul de simplă, deşi nu se potriveşte deloc cu a legiuitorului.
După ce a trecut o dată prin furcile caudine ale inspectorilor de muncă, o companie se gândeşte de zece ori înainte de-a mai face o angajare. Munca la negru sau formele alternative de remunerare constituie doar o faţetă a problemei. Există şi alte efecte secundare, chiar mai greu de cuantificat de un stat care ştie doar cuvintele “vreau” şi “dă-mi”.
- Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să redistribuie sarcinile între angajaţii existenţi. S-ar putea chiar să o coste mai puţin.
- Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să refuze comenzi. Pe termen lung, se poate dovedi mai profitabil aşa.
- Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să importe mărfurile sau serviciile necesare, chiar dacă sunt mai scumpe.
Atunci când Codul Muncii este un risc, el va fi inclus în preţ.Toate aceste lucruri reduc productivitatea în feluri care nu sunt întotdeauna vizibile în mod direct. Însă atunci când vine vorba de cifrele mari, lucrurile nu mai pot fi ascunse.
Într-o economie dezvoltată, acest gen de reglementări sunt pietre de moară care au încetinit creşterile economice la 1-2%. Într-o economie care trebuie să vină din urmă, ca România, ele se pot dovedi ruinătoare. Din păcate, răul este deja făcut şi nici o „flexibilizare” nu mai poate întoarce lucrurile în mod decisiv. Chiar dacă ar
