Pe strada Rozelor, la numărul 26, locuieşte ultimul potcovar „practicant” din oraş. Îl cheamă Ilie Dinu însă giurgiuvenii îl ştiu de nea Ilie Potcovarul, titulatură câştigată datorită meseriei pe care şi-a ales-o.

Ilie Dinu (59 de ani) duce mai departe o tradiţie de familie. „În fierăria tatei am intrat pe la opt ani şi nu am mai ieşit de-acolo. Până să ajung la potcoave, am început cu scoabe şi cârlige” spune nea Ilie care spune că dexteritatea acumulată în fierărie l-au ajutat să se angajeze ca fierar-betonist, lucrând în domeniu 40 de ani. „După ce veneam de la servici, continuam să lucrez în fierărie până târziu. A fost în primul rând vorba de pasiune dar şi o sursă de venit pentru viaţă” povesteşte potcovarul.

Acesta îşi aminteşte că oraşul era pe-atunci plin de căruţe şi trăsuri, iar birjarii şi căruţaşii treceau des pragul fierăriei.

Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, iar clienţii sunt tot mai puţini. Unii vin şi îl iau de la poartă cu maşinile, alţii îi telefonează iar bărbatul se duce la client acasă cu... bicicleta.

Meseria este pe moarte şi la ţară

Dimensiunile le ia doar privind copita calului. „Fierul pentru potcoavă este băgat la foc, până când atinge o temperatură de peste 1.000 de grade Celsius. După aia îl pun pe nicovală cu ajutorul unui cleşte şi îl modelez. Fac şanţurile şi dau găurile. Se potriveşte caldă şi se bagă în apă” afirmă potcovarul care a renunţat între timp la vechile foale şi a optat pentru o forjă electrică.

„În oraş mai sunt doar câţiva oameni care au cai. Majoritatea vin din comunele învecinate. Potcovarii nu mai sunt nici măcar acolo. Se întâmplă în unele cazuri să fie doar un potcovar la două-trei comune” povesteşte bărbatul care îşi aminteşte cu nostalgie de zilele în care de-abia făcea faţă cererilor. „Se strângeau căruţele la poartă şi aproape că blocau strada. N-am avut niciodată