● Nicolae Breban, Trădarea criticii, ediţia a II-a, Editura Ideea Europeană, 2010.
Ca unul dintre cei mai importanţi prozatori postbelici, Nicolae Breban îşi datorează postura literară de azi gloriei de altădată. Deşi crede în continuare, sincer şi cu tărie, în arta solidă a romanului modern clasic de mari dimensiuni, cu problematică existenţial-metafizică şi caractere pregnante, n-a mai publicat o carte notabilă de decenii (tot reeditările contează, iar cele cîteva volume de memorii, egocentrice, banale şi redundante n-au făcut decît să-i contureze imaginea unui scriitor megaloman, care scrie despre sine direct pentru posteritate şi încă la persoana a treia), scrisul său s-a degradat vizibil (mai ales la nivel stilistic), nu are emuli printre prozatorii mai tineri care, de altfel, nu-l citează ca model, este invitat la colocvii mai mult din complezenţă (pentru că nu e nici eseist, nici orator), conduce şi scrie într-o revistă – Contemporanul. Ideea europeană – al cărei conţinut şi ale cărei vînzări nu-i justifică existenţa...
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeu Dar Nicolae Breban nu este un caz izolat; nu foarte diferit stau lucrurile şi cu Augustin Buzura, D.R. Popescu, Fănuş Neagu sau Constanţin Ţoiu. Cumva e în firea lucrurilor ca un scriitor să nu se poată menţine în zona de succes şi influenţă mai mult de cîteva decenii, de vreme ce arta romanului, formulele poetice, módele literare sînt într-o permanentă metamorfoză. Nicolae Breban e însă naiv să creadă că un singur tip de roman este suficient pentru căutările literaturii şi că o singură viziune artistică are monopol pe valoare, de aceea ţine cu tot dinadinsul să găsească vinovaţi pentru aceste decăderi/epuizări personale, iar aceştia sînt criticii literari. Scriam săptămîna trecută despre actualul trend al textelor dure sc
