Ce-oi mai fi vrând şi eu în viaţa asta? În fiecare zi adaug, dar la mai nimic nu renunţ. Şi s-a făcut cam grea traista. Abia o pot căra. Mai am şi impertinenţa să mă mir că mă apasă. Noaptea, în timpul nesomnului, mai fac ajustări. Ba nu fac. Doar încerc. Pe moment, pare să-mi iasă. De fapt, dimineaţa vine crudă, ca toate dimineţile, cu zdrăngănitoarele ei nerenunţări. Poate când mă ia somnul se şterg şi încercările mele. Aşa că mă trezesc şi adaug.

Majoritatea lucrurilor nu le vreau pentru mine. Sunt însă câteva care stau acolo, cu un tupeu imens de mari deziderate, de multă vreme. Nici n-ar fi ele prea supărătoare. Să fiu sănătoasă, să nu mă mai consum pentru orice, să nu mai fiu un uriaş ficat care filtrează toate prostiile, să fiu ceva mai relaxată. Chiar nu e mare lucru. Dar toate astea îmi par în depărtări inaccesibile. Deocamdată.

Şi vine clipa aia încăpăţânată în care mă uit la trup. Îi tot place să vină la mine, deşi o dau afară la fel de obstinat de fiecare dată. Are şi ea obsesiile ei. Şi dacă tot nu mă lasă-n pace, atunci mai stăm la taclale nevorbite din când în când. Mă uit şi eu la mine ca la o femeie. Acolo prea mult, dincolo prea puţin. Dar în raport cu ce sau cu cine fac eu măsurătorile astea stupide? Ele n-au cum să existe singure. Şi recunosc, ruşinată şi înfrântă de propria-mi superficialitate, că îmi arunc ochii la repere. Ale mele nu sunt top-modelele. Deh, fiecare cu „maeştrii“ săi. Mie îmi plac gimnastele, fetele alea frumoase care se joacă la fel de frumos cu panglici, cu cercuri şi cu… măciuci. Asta e. Aşa le zice. Am practicat şi eu cândva sportul ăsta, dar a trebuit să mă reorientez spre altul fiindcă am avut obrăznicia să cresc prea mult şi despre vreo performanţă n-ar mai fi putut fi vorba. Poate că este o părere de rău din copilărie, un dor de ceva care mi-a plăcut foarte mult şi n-am putut avea până la capăt, oricare ar