Dacă n-ar fi ajuns un comic vestit ar fi fost, poate, un mecanic bun sau un mare trompetist. I-au plăcut motoarele, dar şi muzica. A început să meargă şi să vorbească mai tîrziu decît ceilalţi copii. Pe la patru ani. Deodată s-a ridicat în picioare şi tot atunci a început să vorbească! De fapt, a început să vorbească şi să cînte cam în acelaşi timp.
„Alaşa! Alaşa!...“ – se auzeau din fundul curţii versurile unui cîntec inventat de copil.
„Are ureche!“ – a decretat tatăl lui. Nu peste mult timp, i-a cumpărat o trompetă şi toată familia visa la cariera de muzician alături de tată, care cînta la trombon şi de tata-mare, care cînta cu heliconul. Adică tuba. Un instrument de suflat, cu un tub răsucit de mai multe ori, care scotea cele mai obosite şi mai grave sunete din toate instrumentele care se aflau în orchestra circului. Căci acolo cîntau şi tatăl, şi tata-mare.
Copilul, ajuns ceva mai mărişor, a început să cînte cu trompeta pe la nunţi. Dar, nu prea i-a plăcut… E adevărat că ieşeau bani frumoşi, însă cînd se îmbătau nuntaşii şi începeau să strige: „Mă, ţigane! Zi-o, mă, şi pe aia…“ nu-i plăcea chiar deloc! În primul rînd, să fie clar, el nu era ţigan! Apoi, prea i se comanda ca unei slugi. Aşa că s-a întors spre circ.
Toată copilăria se jucase, de fapt, de-a circul, la circ.
Copilul despre care povestesc se numeşte Simion Avram. Numele de scenă, însă, aşa cum îl ştim, este – simplu – Siminică. La început, cînd a apărut în arenă, pe la şapte ani, nici vorbă de comedie. Avea un număr de contorsionism, pe care şi-l făcuse singur, exersînd uneori şi în somn. Nu de puţine ori, maică-sa se speria cînd nu-i găsea picioarele, pe sub pătură, noaptea. Se liniştea cînd le vedea încolăcite de după umeri, aşa cum urma să apară a doua zi, în spectacol. La spectacol, purta o cămaşă albă, ceva mai lungă, în care strîngea la sfîrşit banii de la pub