Întâlnirile dintre Angela Merkel și Nicolas Sarkozi nu au întotdeauna rezultatele cele mai fericite pentru partenerii europeni. Una din ideile evocate recent de cei doi lideri politici se detașează însă prin potențialul ei de nocivitate.
Este vorba despre armonizarea fiscală care ar trebui atinsă de țările pe care le reprezintă și de Uniunea Europeană în ansamblul său. Armonizarea este un termen cu o putere retorică extraordinară – cine se declară împotriva armoniei? – dar în acest context are o ambiguitate care-l golește de conținut.
Armonizarea poate fi înțeleasă fie ca o compatibilizare a diferențelor (în mod similar cu diversitatea instrumentelor dintr-o orchestră), fie ca o eliminare a diferențelor (o formație de 50 de viori). În mod evident, sensurile sunt complet diferite, motiv pentru care este nevoie de clarificări suplimentare. Prin deciziile luate, instanțele europene și reprezentanții unor țări membre, precum Franța sau Germania, dovedesc că înțeleg armonizarea fiscală ca fiind o eliminare a diferențelor, o uniformizare fiscală. Onestitatea ar impune deci utilizarea acestui termen în locul celui de armonizare, mult mai consensual.
Pentru partizanii săi, armonizarea fiscală înseamnă deci anularea diferențelor dintre bazele de impozitare și reducerea ecartului constatat între ratele de impozitare. Odată clarificat acest aspect, se pune întrebarea ce doresc partizanii armonizării: alinierea ratelor de impozitare la nivelurile mai reduse sau la nivelurile mai ridicate? Pentru cei care analizează acest subiect, răspunsul este evident: în viziunea partizanilor săi, armonizarea fiscală înseamnă rate de impozitare mai ridicate. Într-adevăr, inițiativele „armonizatorilor“ în favoarea stabilirii unor rate minime de impozitare (mai degrabă decât a unor rate maxime), precum și criticile pe care le aduc țărilor care practică rate de impozitare re
