„Nimic nu e mai periculos decît psihanaliza aplicată în artă.“ Cel care spune asta este Michel Schneider, psihanalist, scriitor, muzicolog şi cronicar literar. El este însă primul care a încălcat principiul. Iar cea care i-a oferit prilejul acestei „erezii“ este nimeni alta decît Marilyn Monroe, artistă polivalentă şi „caz“ celebru în istoria psihiatriei. Cartea pe care Schneider o consacră acestui „caz“ şi artistei a devenit şi ea o referinţă pentru psihiatrie, dar şi pentru lumea literară. Schneider şi-a propus să recompună viaţa emoţională a artistei, pornind de la fişele ultimelor şedinţe de psihanaliză. A ieşit un diagnostic precis, un roman excelent.

Totul a început cu un scenariu pe care trebuia să-l pregătească pentru ARTE: trebuia să realizeze un documentar pe tema „Psihanaliză şi cinema“, un „antreu“ care urma să fie difuzat înaintea filmului lui John Huston despre Freud. Fireşte, Marilyn nu avea cum să lipsească. Ca psihanalist, Schneider auzise de psihiatrul ei, Ralph Greenson. Ştia că era „tăticul“ tehnicii psihanalitice şi că a scris un tratat care e studiat şi astăzi în unele şcoli de psihanaliză. Mai ştia şi că, în ceea ce priveşte relaţia sa cu Marilyn, Greenson a încălcat toate regulile de bună practică pe care el însuşi le enunţase în tratat. La un moment dat, şi-a spus că trebuie să se concentreze pe această poveste. Aşa a apărut ideea cărţii Marilyn, dernières séances (Marilyn pe divan, Editura Trei, 2007). Nu e vorba de o biografie, deşi (aproape) tot ce e scris în carte s-a întîmplat cu adevărat, ci de un roman. „Biografia pretinde că spune lucruri care s-au întîmplat cu adevărat. Dar pînă şi biografia e, de fapt, o impostură.

Biografiile sînt ca un fel de romane în care nu se vede talentul romancierului“ – mi-a explicat autorul. Capcana e următoarea: fie toate biografiile spun exact acelaşi lucru – ceea ce e redundant şi plict