Intoxicaţia cu imagini se vindecă mai greu decât aceea cu sloganuri, deoarece sloganurile suportă tot timpul comentarii, iar cu vremea intră în derizoriu, prin parafrazări ironice, pe când imaginile persistă, fără să reclame presant reevaluări. Imaginile cu Lenin în biroul său cu fotolii îmbrăcate în alb sau cuvântând mujicilor mi s-au fixat pe vecie în memorie. Nu m-am întrebat niciodată de virtuţile lor artistice. Aveau nişte autori, desigur, dar grafica şi pictura ideologică ale Moscovei, de după al doilea război mondial, nu interesau prin artişti, ci numai prin teme.
Un desen foarte popular în acele vremuri îl înfăţişa pe Lenin ascultând cu mâna la falcă sonata "Appassionata" de Beethoven. Întrucât imaginea i se adresa unui public vast, din care făceam şi eu parte pe atunci, nu unuia cultivat, căruia să-i cânte în minte pianul, în timp ce privea desenul, relaţia se făcea cu falca lui Lenin. Mie, cel puţin, desenul acela îmi spunea că Lenin avea probleme cu o măsea care-l împiedica să se bucure de sublimul muzicii.
Mai mă muncea o grijă. De ce imaginea se chema triumfant "Lenin ascultând Appassionata", din moment ce nimic din ea nu dovedea că asculta chiar "Appassionata", şi nu "Internaţionala" sau "Oci ciornîie". Un absurd nu vine niciodată singur. Imaginea lui Lenin, cu mâna la măseaua cariată, mă urmărea şi îmi stârnea tot felul de gânduri, care puteau fi foarte uşor socotite ca duşmănoase şi retrograde.
La Biblioteca Centrală din Bucureşti exista, la etajul al doilea, o sală de audiţii muzicale cu magnetofoane şi căşti. Completai o fişă, îţi puneai căştile la urechi, iar din camera alăturată primeai pe fir muzica solicitată, în interpretări alese. Ar fi exagerat să spun că mă desfătam ascultând simfonii şi concerte. Ascultam şi muzică, dar mai mult mă luptam cu necunoscutul ei. Cuceream muzica mare
