● Lebăda neagră / The Black Swan (SUA, 2010), de Darren Aronofsky.

În Lebăda neagră, filmul lui Darren Aronofsky despre ambiţia unei tinere balerine (Natalie Portman) de a-şi însuşi dublul rol Odette-Odille (lebăda albă şi lebăda neagră, prinţesa bună şi prinţesa rea, puritatea şi voluptatea etc.) din Lacul lebedelor, vechea temă romantică a desăvîrşirii artistice care „se plăteşte scump“, „în lacrimi şi sînge“, e dramatizată cu un senzaţionalism deşucheat, care o duce spre furorul expresionist, trecînd prin grand guignol.

În primul rînd, sîngele nu e doar metaforic: aşa cum în filmul său precedent, The Wrestler, Aronofosky insista pe faptul că meciurile de catch or fi ele trucate, dar „actorii“ se (auto)mutilează cu adevărat, el insistă aici pe solicitările fizice punitive ale baletului. Insistenţa asta nu e lipsită de temei (o confirmă criticul de dans de la The New York Times, Alastair Macaulay, într-un articol pe marginea filmului), dar acesta nu e un motiv de a subestima aplecarea lui Aronofsky către senzaţionalism, disponibilitatea lui de a exploata, la potenţialul său maxim de horror-fascinaţie, spectacolul unui corp omenesc distrus încetul cu încetul. De fapt, întregul calvar al balerinei, care e psihic înainte de a fi fizic, e dramatizat cu ajutorul unui set consistent de tropi luaţi din filme horror. De exemplu, sinistra ei mamă (o fostă balerină, fireşte, cu pielea parcă întinsă cu forţa peste osatura feţei şi cu fruntea extrem de bombată din cauza părului strîns), care a învăţat-o să se concentreze total pe repetiţii, şi în restul timpului să nici nu iasă din apartamentul lor, între pereţii căruia – vopsiţi într-un verde otrăvitor şi acoperiţi cu tablouri expresioniste – convieţuiesc la fel de sănătos ca adolescenta din Carrie şi mama ei cea cucernică.

Apoi, năravul unor personaje secundare – precum regizorul (Vincent Cassel) sau co