Niciunde natura omului nu e mai bine si mai clar descusuta, cu bune si cu rele, decit in micile povesti pe care noi, adultii, oameni trecuti prin viata, le citim la ceas de seara copiilor, pe post de plasmuiri gogonate. Am o mare slabiciune pentru povesti. Cind deschid o carte in care scrie "a fost odata ca niciodata...", rasuflarea se iuteste, pupilele se dilata usor, apare, ca de nicaieri, o discreta senzatie de "fluturi in stomac", gura parca ar tipa dupa apa, iar degetele trepideaza de pofta sa intoarca pagina dupa pagina. E drept, mi-a fost data prea multa libertate in copilarie. In crucea zilelor de vacanta, in scoala primara, pe cind altii urlau si se fugareau in fata blocului, mama intra ingrijorata in camera in care ma ascundeam si ma intreba aproape ingrijorata: "Ce faci?", iar eu, cu o figura desprinsa parca din zilele cele mai intunecate ale Genarului, ii replicam scurt si grav: "Citesc!". Iar ea pleca in culmea fericirii, gindind ce odrasla nemaipomenita are. De fapt, daca ar fi avut rabdarea sa stea locului o clipa si sa se intereseze despre ceea ce "citesc", doza subita de fericire s-ar fi prefacut, poate, intr-o negura. Puiul ei drag tocmai descoperea, litera dupa litera, ca nici un copil nu este adus de barza, asa cum sugerau in chip mincinos elementele declasate ale burghezo-mosierimii, ustensilele si mijloacele de fabricare a mostenitorilor fiind cu totul altele. "1001 de nopti". Nimic nu a mai fost la fel de atunci. Anii au trecut, am devenit parinte si imi tot storc mintea sa aflu care dintre povesti e mai vrednica sa ajunga la urechile copilei mele. E o treaba complicata si anevoioasa. Toate trebuie citite cu atentie si cintarite bine, pentru ca mintea iute si ascutita a micilor padawani imediat simte si evalueaza daca partea intunecata a Fortei (de lectura, fireste) este mai atragatoare decit partea ei luminoasa. Pornit in aceasta aventura de c