Judecătorii par să fi prins o spaimă teribilă faţă de medic. Iar numele medicului e Şerban Brădişteanu.

Zilele acestea a fost redactată motivarea sentinţei prin care Curtea de Apel Bucureşti a casat şi a trimis spre rejudecare decizia de achitare a medicului Şerban Brădişteanu, acuzat de grave fapte de corupţie. Cazul Brădişteanu este important pentru că ne ajută să observăm atitudinea cu care judecătorii abordează acest tip speţe. În cazul de faţă se degajă o primă atitudine: spaima.

Două sunt capetele de acuzare care îl vizează pe Brădişteanu: abuz în serviciu şi luare de mită. Primul se referă la modul în care, în 2001, a trucat o licitaţie pentru achiziţia de aparatură medicală pentru sistemul penitenciar. Era atunci senator PSD şi a fost desemnat de ministrul Justiţiei, sub autoritatea căruia se afla Administraţia Penitenciarelor, să prezideze comisia de licitaţie. Al doilea cap de acuzare se referă la cele aproape patru milioane de euro pe care le-a primit, în contul firmei sale off-shore, exact de la firma elveţiană care a „câştigat" licitaţia.

Tribunalul Bucureşti l-a achitat pentru ambele acuzaţii în decembrie 2009. Un procuror DNA povestea, într-un cadru relaxat, că până, în decembrie 2009, modul în care a fost instrumentat dosarul Brădişteanu era prezentat, la reuniunile internaţionale, drept caz-şcoală în ceea ce priveşte dovedirea actelor de corupţie comise prin intermediul firmelor off-shore. După aceea, cazul n-a mai fost invocat: „Cum să justifici achitarea? Ne făceam de ruşine", spunea procurorul. Achitarea a fost, într-adevăr, ruşinoasă. Judecătoarea Elena Burlan a preluat integral apărarea verbală a lui Brădişteanu conform căreia banii erau de fapt destinaţi unei colaboratoare de-a lui, decedată între timp, şi a ignorat complet documentele procurorilor români şi elveţieni. Pentru ca în motivare să le şi reproşeze procurorilor