Dintre toate piesele lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia este, cu siguranţă, cea mai „problematică“; sau, dacă vreţi, cea mai „controversată“. Ghilimelele (care pot, în cazul disputelor pur academice, să şi lipsească) semnalează nu atît o caracteristică în sine a scrierii, cît, mai degrabă, tipul de receptare de care ea, scrierea, a avut parte de-a lungul timpului. Este Neguţătorul... o piesă antisemită sau, dimpotrivă, una pledînd pentru toleranţă şi bună înţelegere transrasială? (Şi corolarul: este Shakespeare un autor antisemit sau dimpotrivă?) La întrebările de acest gen, după cum se ştie, răspunsul nu-i uşor de dat, capcana „corectitudinii politice“ aşteptînd răbdător – ca, de altminteri, şi cea a fanatismului extremist – să înşface orice muscă ce-ar bîzîi retoric pe marginea chestiunii. O margine, trebuie spus, la fel de alunecoasă astăzi ca şi acum patru sute şi ceva de ani, cînd a fost scrisă piesa (în 1596 sau 97), jucată pentru prima oară abia în 1605; şi anume, pe post de comedie. Incursiunile de studiu în epocă (unde textele teatrale cu subiecte – sau, măcar, personaje – din aceeaşi „familie“ nu lipseau, cel mai cunoscut fiind Evreul din Malta de Christopher Marlowe, rivalul literar al lui Shakespeare) pot fi interesante, fără îndoială, sub raport istoric, dar nu pot servi prea mult încercărilor contemporane de punere în scenă, pentru motivul, extrem de simplu şi subtil paradoxal, că antisemitismul este, se pare, o pulsiune perenă, supravieţuind chiar şi dispariţiei propriului obiect. În celebrul „Noi hotărîm cine e evreu“ al lui Himmler (parcă) este mai mult adevăr decît îi place oricui să recunoască.
DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Cu această periculoasă dialectică a izolării/integrării individului de/în comunitate, cu atît mai perfidă cu cît nu urmează o logic
