„What makes you so sad? You’re the saddest girl I ever met. You’re the first man who’s ever said that. I’m usually told how happy I am. That’s because you make a man feel happy.“ The Misfits
Cum poţi să vorbeşti despre o femeie pe care nu ai cunoscut-o şi să spui că nu-ţi place, că nu ţi-a plăcut niciodată şi că, probabil, nu ai o părere prea bună despre ea? Sigur, vorbim despre o actriţă, dar, chiar şi aşa, e, cel puţin, nepoliticos. Hm, poate fi mai rău de atît. Ridicolul îţi dă tîrcoale şi abia aşteaptă să fie chemat...
Cam aşa (mă) simt eu acum, după ce am acceptat invitaţia făcută de Dilema veche să scriu despre Marilyn Monroe, adică despre cele mai cunoscute două majuscule din istoria filmului, at least. Buun... Dilema veche, MM, adică Radu Cosaşu & Alex. Leo Şerban, doi dintre cei mai mari admiratori ai actriţei. Da, nu-mi va fi greu să mă fac de rîs. Şi, cum adică nu am cunoscut-o? Doar i-am văzut filmele. Măcar pe cele mai importante. Aşadar, va fi un dosar MM, prilejuit de lansarea unei colecţii de opt DVD-uri cu filmele sale. Nu ştiu care vor fi acelea. Sper ca printre ele să găsesc The Misfits, filmul lui John Huston unde, cred, Marilyn face rolul său cel mai bun. Poate că de aici ar trebui să pornesc în încercarea mea, destul de timidă, de a (-mi) explica indiferenţa (iertare pentru impoliteţe) faţă de ea. A fost, sau nu, o actriţă bună? Vedeţi, nici nu pot să scriu mare... A fost, fără nici un fel de dubii, o foarte frumoasă femeie. Unii spun şi acum că este cea mai frumoasă femeie ever şi, recunosc, e destul de adevărat, mai bine spus e chinuitor să contrazici afirmaţia. Şi care a fost generoasă cu frumuseţea ei. A ales strălucirea, a vrut să fie admirată; mai mult, a vrut (cred) să fie dorită de toţi bărbaţii. Ce cale mai rapidă decît marele ecran, unde chipul şi vocea ei subjugau? Aici încep să mă blochez, pentru că, revăzînd, unul
