Pe drum

Mediterana îşi face simţită prezenţa, aşa că în sudul Catalunyei, chiar şi la sfîrşit de decembrie, totul pare de un verde primăvăratic şi, surprinzător, găseşti chiar şi trandafiri înfloriţi prin piaţetele dintre blocuri. Bineînţeles, palmierii sînt la ei acasă. Cum te apropii însă de Pirinei, peisajul se schimbă. Nimic nu mai pare familiar pentru că sînt alt tip de munţi. Nici vorbă de aspecte asemănătoare „grădinii carpatine“, totul e mai dur, mai stîncos, mai abrupt, mai sec, mai sobru. Poate o fi de vină anotimpul, vremea mohorîtă, peisajul văduvit de zăpadă, însă oricum senzaţia e stranie. Neavînd în faţă o hartă turistică detaliată, parcă pînă şi cărările lipsesc. Nici nu-ţi dai seama cum s-ar putea ajunge pe creste. Izolarea e un cuvînt la ordinea zilei. Şi drumurile, cele mai multe, fără ieşire. Ce şerpuiesc, asfaltate bineînţeles şi lipsite de gropi, pînă în văgăuni fără perspectivă, dar prin care unii şi-au făcute sate de piatră, cu pereţii caselor ridicaţi din piatră şi cu acoperiş migălos asamblat din plăci cenuşii de piatră.

De la Sort mai la deal, zona pare să n-aibă alt rol decît acela de a-i aştepta pe turişti. Aşezări cochete, transformate în minuscule staţiuni montane, printre care s-au rătăcit parcă şi unele ferme, cu vitele, cu tractoarele, cu baloţii lor uriaşi şi cilindrici compactaţi de paie şi fîn. Nici urmă de mizeria din jurul „fermelor“ româneşti, cu scînduri şi fierătanii aruncate peste tot, cu noroaie pînă deasupra cizmelor de cauciuc, cu construcţii ridicate haotic, cu lături aruncate-n mijlocul bătăturii, cu izul de indiferenţă balcanică faţă de lucruri ce pot aştepta pînă revine „fermierul“ de la crîşmă. În micile sate spaniole din Pirinei, totul, sau, mă rog, aproape totul pare aranjat pentru a fi fotografiat. Fermele sau micile ateliere de tîmplărie par a fi mai mult de decor pentru vizitatori, îndemnaţi să