Nu ştiu cît ajută şcoala la promovarea lecturii sau cît îndepărtează de ea, dar sînt convinsă că i-ar oferi mai mult tînărului viitor cititor/ necititor, dacă i-ar pune în faţă Odiseea lui Homer în locul unei doine populare cu o temă haiducească sau în locul unei balade culte ca Paşa Hassan de George Coşbuc. Sînt doar două exemple, ultimele, de texte incluse în actualele manuale nu pentru exemplaritatea lor estetică sau culturală, ci pentru că persistă aproape subliminal un naţionalism provincial şi un sentimentalism minor, mai ales la anii formării timpurii, în şcoala primară şi apoi în gimnaziu. Aşa cum este alcătuită actuala programă de limba şi literatura română, ea permite o asemenea selecţie, explicabilă şi prin tradiţia şcolii comuniste. Şi eu am citit, cîndva, aceeaşi literatură a gloriosului trecut istoric – îmi amintesc cu cît entuziasm am scris, la examenul de admitere în liceu, despre secvenţa bătăliei de la Călugăreni din romanul lui Bălcescu – sau a nedreptăţilor seculare, care apasă pe umerii fiinţelor simple, ca-n Fefeleaga lui Agîrbiceanu sau în Puiul lui Brătescu-Voineşti. Cu literatura mare nu am luat contact în şcoală, ci în afara ei şi-n absenţa oricărei îndrumări instituţionalizate, graţie unei biblioteci comunale, înzestrate cu literatură europeană clasică, din antichitate pînă în zilele noastre. Opere ca Odiseea sau Divina Comedie, citite ca nişte poveşti, pe la 12-14 ani, cu fragmente rămase obscure pînă tîrziu, pot să fie experienţe cruciale prin bogăţia lor de toate felurile, ceea ce nu se poate spune despre literatura română din manualele de gimnaziu, nici de ieri, nici de azi. Spre mai deplina edificare a cititorului, înşir textele propuse spre studiu dintr-un manual de clasa a VII-a: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, O, rămîi de Mihai Eminescu, Grai valah de Vasile Voiculescu, Deşteaptă-te române! (imnul naţional) de An