„Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. (...) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu”, zice editorul. Cu ce rezultate?

Primul a fost romanul însuşi, Ana Maria şi îngerii, scris de Aldulescu pe trunchiul poveştii adevărate. Curge bine, chiar prea bine – şi l-am citit, cum se zice, pe nerăsuflate. Ca nivel, e peste Mirii nemuririi, singurul roman ce nu i-a ieşit prozatorului „nouăzecist”; şi este peste o bună parte din producţia sezonieră. Dar dacă îl comparăm cu Amantul Colivăresei, cu Proorocii Ierusalimului, cu Sonata pentru acordeon, cu Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, realizăm că provocarea realităţii nu are nici miza înaltă, nici realizarea din marile romane ale lui Aldulescu.

Ce face aşadar diferenţa dintre un roman puternic şi unul care introduce, preia şi nu transformă prea mult o poveste dramatică, o istorie „tare”? Mai întîi, timpul investit de romancier în scrierea cărţii. Convingerea comună e că a inventa ceva, a fabula, a ficţionaliza nu e o trebuşoară prea uşoară, dar nici prea grea. Ei, scrie şi băiatul ăla colo, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, că să pună mîna să muncească n-ar vrea. Scriitorul, culmea, chiar pune mîna să muncească (în caz că nu scrie cu picioarele, ceea ce vrea să însemne prost, spre deplina ruşinare a membrelor inferioare), dar munca lui, dacă nu se vede, nici nu se creditează. Se pare, iată, că la un roman original se lucrează mai mult decît la unul preluat, „supt” din realitatea înconjurătoare sau dintr-un episod istoric minim prelucrat.

Atunci cînd un autor îşi promovează cartea nouă dezvăluindu-le, mîndru, viitorilor cititori că şi-a scris-o în