M-am gîndit de curînd, într-o noapte, pe drumul de întoarcere de la Braşov, de la teatru, de ce mă tulbură, de fiecare dată, întîlnirile cu Thomas Bernhard. Cu părţi din opera lui, vreau să spun.

Sau discuţiile pe care le-am avut în studenţie şi de atîtea ori de atunci încoace cu oameni feluriţi, din foarte diferite colţuri ale lumii. Sau spectacolele pe care le-am văzut la noi sau în alte părţi. E o întrebare care revine, din cînd în cînd. Discursul lui rebel e structurat, precis şi taie ca un bisturiu. Fiecare cuvînt al acestui autor-personaj poartă mii de lumi semantice, de vibraţii în care clocotesc mii de stări, de sentimente, de nelinişti, de verdicte care acoperă, de fapt, tot atîtea îndoieli. Acutele intoleranţei din textele lui Bernhard îmi amintesc de propria mea intoleranţă. Am fost, poate, prea radicală pe alocuri. Cu mine şi cu ceilalţi. Cred că la Bernhard intoleranţa s-a dezvoltat ca un sistem de autoapărare. Duc cu mine în noapte replici întregi din spectacolul lui Goga Puterea obişnuinţei (traducere de Tino Geirun). Reacţiile intransigente s-au amestecat cu o hipersensibilitate ieşită din comun, cu un interes acut faţă de artă, de cuvînt, de scris, de muzică, de valoare. Faţă de umanitate. Iubirea şi ura ne locuiesc. Fiecare are solo-uri. Cu vremea, cred, una dintre ele rămîne protagonistă, cealaltă trebuie să se mulţumească cu o apariţie secundară sau chiar episodică.

La Thomas Bernhard pare că rănile adînci şi vechi nu şi-au mai găsit o vindecare adevărată. Cred că ele au menţinut o veşnică situare polemică a acestui mare scriitor faţă de lume şi, de ce nu, faţă de el însuşi. Duritatea afirmaţiilor a avut intensităţi maxime uneori doar ca să lovească el cel dintîi. Să se pună cumva la adăpost de tonurile critice, de judecăţi, de altfel de păreri. Formele de revoltă, de răzbunare pe istorie, pe context, pe destin, pe actori, p