La mai bine de cinci secole de când Giorgio Vasari a folosit, în a doua ediţie a Vieţilor…, expresia „maniera modernă” pentru a caracteriza pictura contemporanilor săi, manierismul este încă o mişcare artistică destul de vag definită.

Pentru unii, este doar o reacţie la naturalismul Renaşterii târzii, o fluidă etapă intermediară în istoria artei între Renaştere şi Baroc… Jacob Burckhardt, exegetul elveţian de la începutul secolului al XX-lea, a folosit termenul pentru a descrie întreaga artă peninsulară din Cinquecento care a abdicat, după moartea prematură a lui Rafael, de la idealurile raţionalismului şi armoniei ce caracterizaseră generaţiile precedente.

Nu puţini teoreticieni au încercat să alcătuiască un catalog al trăsăturilor artei manieriste: virtuozitate mai mult sau mai puţin gratuită, tendinţă de a „cita” din alte tablouri în loc de a căuta inspiraţie direct în natură; o eleganţă exagerată, cu figuri alungite şi pictate în poziţii inconfortabile; atenţie prea mare acordată detaliilor şi suprafeţelor pictate; denaturări ale luminii şi perspectivei. Termenul „manierism” a dobândit în timp o nuanţă peiorativă care mai persistă şi azi, când mulţi dintre artiştii care pot fi etichetaţi ca atare, de la Correggio la Tintoretto şi El Greco, sunt consideraţi piloni ai istoriei picturii occidentale şi când opera altora este reevaluată cu o privire mult mai îngăduitoare.

În acest an, două manifestări – prima, la Metropolitan Museum, dedicată operei grafice, şi cealaltă, la Palazzo Strozzi din Florenţa, picturii – au fost cele dintâi expoziţii monografice organizate vreodată având drept subiect creaţia lui Agnolo Bronzino (1503-1572).

Elev, prieten şi colaborator al lui Pontormo, poet, pictor de curte al familiei Medici, Bronzino a rămas în istoria artei ca un personaj de importanţă secundară. Portretele sale – „Eleonora de Tol