O ţară în care Gabriel Liiceanu este supus oprobriului pentru „Apel către Lichele", iar mulţimea comentatorilor ricanează la umilirea publică a unui „boier al minţii" este o ţară în care lichelele au câştigat.

Acum vreo două zile, la Institutul Nicolae Titulescu - să-i spunem think-tank-ul pesedist al lui Adrian Năstase - a fost lansat, cu Ion Iliescu pe post de „moderator‘‘, un „Dicţionar General al Revoluţiei Române‘‘. Ideea că e nevoie de un lexicon care să fixeze definitiv sensul celor întâmplate în decembrie 1989 şi că acesta trebuie sancţionat de Ion Iliescu sub patronajul lui Adrian Năstase este de natură - vorba lui Andrei Pleşu - să ne facă melancolici. Nu ştim dacă există vreo rubrică dedicată „Apelului către Lichele‘‘ citit de Gabriel Liiceanu într‑una dintre zilele tulburi care au urmat răsturnării lui Ceauşescu, dar, dacă există, ne aşteptăm să fie înţesată de termeni precum „intolerant‘‘, „revanşard‘‘, „extremist‘‘ şi alte adjective lemnoase care decorează vocabularul principalului beneficiar al revoluţiei furate. În momentul citirii sale, textul lui Liiceanu a părut mai curând un apel generos adresat de victime celor responsabili de suferinţa lor. În fond, Liiceanu le cerea să stea „o vreme‘‘ departe de spaţiul public, de televiziune, ziare şi viaţa politică. În schimb, le promitea nu doar iertare, ci chiar iubirea noastră.

Din acest punct de vedere, acuzaţia adusă de Adam Michnik lui Liiceanu că s-ar fi comportat ca un procuror bolşevic care s-ar face vinovat de culpabilizarea colectivă a comuniştilor este nedreaptă şi prost plasată. Mai întâi, este prost plasată pentru că lichelismul este o calitate esenţialmente individuală: nu te naşti lichea aşa cum te naşti bărbat sau alb şi nici nu devii prin adeziune la Uniunea Naţională a Lichelelor. Lichea ajungi în urma alegerilor morale pe care le faci şi, prin urmare, culpa este individuală.