Chifteluţa cu puteri hipnotice Scriam în fiecare zi câteva pagini. Numai cu creionul. Aşa îmi venea mai uşor când începeam lucrul pe textele la prima mână. Tăiam, adăugam, rescriam, înghesuiam în spaţiile albe explicaţii, variante de rezervă; în momentele de sterilitate desenam figuri geometrice. După ce toceam creioanele scriind sau ronţăindu-le, luam altele, câte un mănunchi o dată, de la Dorel Andrieş. Se mira: "Dar ce faci cu ele? Le mănânci?”
Dorel avusese un frumos început de carieră ca instalator sanitar. Cunoştea jumătate de oraş, cu siguranţă acea jumătate predispusă la avarii în bucătărie sau în baie, pentru că se saluta cu unul din doi oameni întâlniţi pe stradă şi, după strângerea mâinii şi pupatul ţigărilor una cu alta, din lipsă de chibrituri, urma invariabil o programare la reparat ceva. Câştiga mulţumitor şi constant, dar suflul poetic îi umfla pânzele îndepărtându-l de tărâmul bunăstării. În cele din urmă a acostat la Biblioteca Judeţeană pe un post mărunt, de legător şi om bun la toate. Lipea cărţi într-o cămăruţă de la subsol, ideală pentru lecturi prohibite, de la fondul secret, şi pentru beţii discrete. Avea şi gestiune. Rafturile din odăiţa lui cu miros acru, de aracet, erau pline cu cărţi ferfeniţite, ziare şi reviste vechi, gheme de sfoară, cartoane, borcane cu clei, registre. Şi cutii întregi cu creioane. "Da, le mănânc”, îi răspundeam. Şi el, neştiind cât adevăr grăiam, râdea şi-mi dădea câte o mână de creioane chinezeşti cu elefănţei şi ursuleţi negri pe fond alb. Erau moi şi aveau nişte radiere delicioase.
Chiftele nu mai mâncam din vară, din ziua în care s-a răstit una la mine. O chiftea. Eram tot la "Pufoaica Ruptă”, cu Dorel, sărbătoream împreună, în avans, succesul cert de a doua zi, când îi venea rândul să citească în cenaclu. Pregătise un grupaj de poeme de dragoste extraordinare, scrise la beţie şi cizelate apo
