Polonia a depăşit criza. Şi asta pentru că polonezii au utilizat o parte consistentă din fondurile nerambursabile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană pentru investiţii. În România, însă, cuvântul de ordine pentru absorbţia banilor europeni rămâne DEZASTRU.

Astfel că, în timp ce polonezii încep să privească încrezători în viitor, noi încă ne zbatem pentru supravieţuire, privind cu jind către mina de aur pe care o avem la îndemână, dar de care ne atingem cu sfială. Pare incredibil, dar e perfect adevărat. La 4 ani de la integrare, încă atragem bani cu ţârâita de la comunitate, ultimele cifre date pubilicităţii arătând că sumele absorbite abia dacă se apropie de 10% din valoarea pusă la dispoziţie. Şi nu e vorba doar de fondurile pentru agricultură şi mediu rural, la care mă refer în articolul suport pentru acest editorial, ci la tot ce înseamnă bani europeni. Adică bani destinaţi infrastructurii, turismului, dezvoltării, mă refer la miliardele de euro destinaţi atât sectorului privat cât şi autorităţilor locale sau minsterelor. Am putea da vina pe criză. Dar asta numai aşa, ca să ne minţim frumos. Pentru că, în realitate, criza doar a scos la suprafaţă sau a amplificat nişte tare vechi ale sistemului românesc.

După ce am văzut cifrele de la Brăila - 600 de proiecte depuse în 3 ani, faţă de 1.400 media naţională - am încercat să intru în culisele acestor "afaceri" şi să aflu direct de la sursă de ce încă ne e teamă să cheltuim. Pentru că, referindu-mă acum la mediul rural, ne-om raporta noi la media naţională şi nu ni s-o părea chiar groasă! Dar poţi compara Brăila - care deţine 2% din suprafaţa agricolă a ţării - cu Covasna (de exemplu) - un judeţ mult mai mic, cu jumătate din suprafaţă ocupată cu păduri şi cu o populaţie în tot judeţul cam cât avem noi numai în municipiu!? Evident că nu. Iar asta înseamnă că ceva nu merge. Şi nu merge în nic