In obisnuinta noastra este sa atribuim fiecarui popor cate o caracteristica. Scotienii sunt zgarciti, germanii sunt, nu-i asa, punctuali si harnici, chinezii sunt meticulosi etc. Despre noi, romanii, avem in general o parere buna, dar daca ar fi sa facem o medie a acestor pareri, ne place sa credem ca avem umor si in general ca suntem veseli.
Se spune adesea ca umorul nostru proverbial a fost cel care ne-a ajutat sa trecem mai usor peste anii in care am trait cu totii - cei care chiar le-am trait - binefacerile comunismului.
Fenomenul nu este insa singular. Cu timp in urma, am fost surprins sa aud, in fostul RDG, bancuri pe care eu le cunosteam din tara, avandu-l ca protagonist nu pe al nostru carmaci, ci pe Erich Honecker. Nu este Germania patria umorului, dar iata cum conditii oarecum similare au dus la aparitia unor bancuri asemanatoare.
Si totusi ce ne distinge de alte popoare?
Daca putem regasi umorul in diverse nuante si la alte popoare, as indrazni sa spun ca ceea ce ne desparte totusi "de ceilalti" este disponibilitatea noastra de a rade. A face haz de necaz a devenit aproape un sport national.
Chiar daca motivele pentru care mai puteam rade inainte de 1989 s-au (mai) schimbat, de ras nu ne-am lasat. Mai intai am ras de un presedinte care "zambea" tot timpul, cam fara rost. Apoi am ras de un presedinte care in loc sa zambeasca, se mandrea cu ciocul sau. Mai tarziu am ras de felul in care isi masca chelia urmatorul presedinte. Presedinte care a ras si el tot timpul. A ras si cand trebuia si cand nu.
Continua sa rada si acum, fapt ce pe unii ii scoate din sarite. In timpul asta, noi continuam sa radem. Radem de exemplu atunci cand "mascatii" cautand un infractor periculos, descind din greseala la un pensionar, care nu are nicio vina in afara faptului ca s-a nascut in Romania.
Si t
