Încep cu o rectificare. Afirmam, în urmă cu două săptămâni, că seria de volume ale poeţilor laureaţi ai Premiului Mihai Eminescu ar fi nu doar editată, dar şi iniţiată de Paralela 45. Greşeam, desigur, dar greşeam nu din reavoinţă, ci din comoditate.
Ştiind că România literară publicase nu demult (în numărul 2/2011) un articol cât se poate de lămuritor al lui Gellu Dorian (adevăratul autor moral al iniţiativei) în legătură cu această colecţie, mi-am permis să fac un uşor rabat de la precizie. Că volumul cu pricina, ca şi celelalte de altfel, era editat cu sprijinul Primăriei Municipiului Botoşani, al Consiliului Local Botoşani şi al Fundaţiei Culturale Hyperion-C.B. am omis să spun. Ce mă interesa, în primul rând, era s-ajung mai repede la comentarea cărţii.
Nici acum nu vreau altceva
Petre Stoica, aşadar. Polifonia nopţii. O antologie care conţine exclusiv poeme din volumele de maturitate ale autorului. Începând cu Copleşit de glorie (1980). Îi urmează Prognoză meteorologică (1981), Întrebare retorică (1983), Numai dulceaţa porumbelor (1985), Tango şi alte dansuri (1989), Piaţa Tien An Men II (1990), Visul vine pe scara de servici (1991), Manevrele de toamnă (1996), Insomniile bătrânului (2000) şi Vizita maestrului de vânătoare (2002).
Oricât de substanţială, selecţia aceasta e, prin forţa lucrurilor, sărăcăcioasă. Până la începutul deceniului al nouălea, Petre Stoica publicase totuşi paisprezece volume de versuri. Datorită lor se impusese în generaţia lui. Din ele, Polifonia nopţii nu reţine nici un rând. Traiectoria operei apare, deci, dintru-nceput, înjumătăţită. Nu e un reproş. E o constatare. Am mai spus-o, rolul unei antologii e acela de a decupa din operă conturul unei noi viziuni critice. Tot ce contează e să fie plauzibilă.
Ei bine, este ? Eu cred că da
Aşa cum se prezintă, Polifonia nop
