Nu vreau să descriu aici înfăţişarea străzilor din Vulcan sau Lupeni. Valea Jiului are durerea ei şi nimeni n-are dreptul să o calce în picioare. Dar nici să o ignore. Nu pot trece însă peste aerul amar al străzilor cotropite de iarnă. Am luat-o spre Straja, locul favorit al unui prieten din tinereţe. Un semn de circulaţie unic în felul lui ne avertiza interdicţia pentru cei care nu au hulitele 4x4. România prefăcuţilor proletari a înjurat cu o dezinvoltură de fosta Uniune Sovietică toate autoturismele de teren cu tracţiune 4x4. Adevărul este că drumul spre Straja era mai greu decât mă aşteptam. Noroc că de un an sau doi a fost asfaltat şi poate fi abordat chiar şi de maşini mai modeste, dar cu şoferi mai experimentaţi. La Straja se urcă aproape pieptiş, pe un drum cu curbe în stil ac de păr şi printre fagi înalţi ca brazii din pădurile bătrâne de conifere. Şi tot urci până la 1.400 de metri. Şi dintr-odată drumul te scoate într-un luminiş alpin, cu o chelie rotundă, înierbată, cu multe pârtii şi cu un soare care te izbeşte în pupile. Câteva minute nu mai vezi nimic. Şi după ce te freci la ochi şi ridici pleoapele dai de un loc de o dulceaţă aparte. Căsuţe multe şi înghesuite, ca nişte ciorchine îngrămădite fără nici o regulă în preajma câtorva drumuri cu aer de cărări montane, fac din mica aşezare turistică de la Straja un loc prietenos, fără morgă, cu pensiuni şi restaurante micuţe, cu baruri ascunse pe sub scări, cu zeci de locuri de închiriat echipamente de schi şi alte sporturi de iarnă. Pârtiile coboară de la 1.700 de metri ca nişte panglici răsfirate pe Vârful Mutu. Imaginea este una dintre cele mai frumoase din câte am văzut în România. Unele pârtii cu pretenţii şi nume sonore pălesc pe lângă cele amenajate la Straja, luminate, cu teleschi şi cu muzică.

Toată dezvoltarea de la Straja s-a derulat după 1990. Un fel de staţiune modestă, cu 5.000 de loc