Întreaga atmosferă a nuvelei Domnişoara Christina de Mircea Eliade pare dominată de o privire anume - e ca şi cum toate întâmplările, fiecare mişcare sau reacţie a personajelor sunt privite din umbră de cineva, o prezenţă nefirească, înspăimântătoare, căci vine dintr-un spaţiu interzis: de dincolo de rama tabloului, ca printr-o fereastră, domnişoara Christina priveşte către lume, iar aceasta se organizează în funcţie de privirea ei.

Tabloul, atribuit pictorului G.D. Mirea, reprezintă portretul mai degrabă comun al Christinei, o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu talia subţire şi înaltă, cu buclele negre lăsate pe umeri, dar elementul neobişnuit vine nu din pictura în sine, ci din strania ei însufleţire, aceasta nefiind nimic altceva decât unul dintre avatarurile domnişoarei Christina. Imagine pictată, senzaţie olfactivă, iluzie vizuală sau apariţie în vis, Christina e prezentă în conac, îl locuieşte întocmai ca şi celelalte personaje, care o pot vedea conform cu propria natură: doamna Moscu, Simina şi Sanda, care împart universul încremenit, suspendat - aievea, ca pe o fiinţă vie, scepticul Nazarie - prin intermediul confesiunii şi sub influenţa lui Egor, care o întâlneşte pe tărâmul visului.

Dezvelirea tabloului e momentul declanşator al intrigii, pregătit de sintagme ce recompun un cadru static: amiaza e sticloasă, iar arborii păreau că au crescut nemişcaţi de la începutul lumii, metaforă a încremenirii având în centru o structură oximoronică ce pune în abis antinomiile latente ale textului. Momentul e de o intensitate aproape insuportabilă, Simina are figura luminată de o emoţie solemnă, chipul din tablou e de abur (iar aburul trupului ei pare să stăruie încă în odaie) şi parcă soarele n-a trecut niciodată prin această odaie. Iar domnişoara Christina zâmbea din portretul lui Mirea, parcă l-ar fi privit într-adins pe el