Revoltele din lumea arabă sunt salutate de unii istorici şi comentatori ca o nouă "accelerare" a istoriei, a doua ca amploare după căderea comunismului în 1989. În paralel, însă, lumea mai descoperă ceva: că a fost prost informată, sau chiar dezinformată, sau deloc informată în legătură cu marele număr de regimuri dictatoriale de pe continentul african.
Marele public descoperă aproape cu stupoare că Africa este, de fapt, paradisul dictatorilor, dintre care unii au ştiut să rămînă discreţi iar alţii au rezistat la putere fiind "mari prieteni ai Occidentului". Libianul Muammar Ghaddafi are cea mai mare vechime în acest sens, este campionul Africii în materie de număr de ani petrecuţi în fruntea unui stat: 42 de ani, patru decenii, adică mai multe generaţii de libieni care au crescut avînd acelaşi şef în fruntea statului.
Pînă şi cel mai paşnic popor se poate sufoca în aceste condiţii. Europenii se mai obişnuiseră, de asemenea, cu prietenul lor egiptean Hosni Mubarak şi evocau foarte rar faptul că acesta conducea Egiptul de peste 30 de ani, sau că surîzătorul Ben Ali conducea Tunisia de 23 de ani.
Si mai puţine lucruri se ştiu despre Africa subsahaniană : Zimbabwe, Guineea Ecuatorială, Angola, Camerun sau Ciad, ţări care şi ele sunt conduse de "şefi" avînd între 20 şi 30 de ani de longevitate prezidenţială la activ.
Puţine, sunt, de fapt, ţările africane avînd regimuri care să nu recurgă pe scară largă la represiune. Mozambic şi Burkina-Fasso, se numără printre ele. Iar în materie de democraţie reală, pe primele locuri se află Africa de Sud şi Senegalul.
Unda de libertate care a plecat din Magreb ajunge acum şi în Africa subsahariană şi în regiunea marilor lacuri, şi în Africa de Vest. Cum spunea un militant african pentru drepturile omului, citat de Agenţia France Presse, problema care se pune acum nu este dacă vor avea loc alte rev
