Pe oameni îi poţi împărţi după felul cum reacţionează în faţa nefiinţei: cu spaima că-i va înghiţi nimicul, cu bucuria că se vor cufunda în marele-i eter, cu preocuparea de a-i converti golul în ecuaţii sau cu atenţia absorbită de nuanţele ei lexicale. Din prima categorie fac parte oamenii comuni, din a doua naturile religioase, din a treia oamenii de ştiinţă şi din a patra, filosofii.

Din această ultimă categorie face parte Andrei Cornea. O natură lucidă şi precumpănitor logică, ridicînd neantul la rangul unei teme speculative. Autorul are o logică de metronom intrat în regim de perpetuum mobile, nedînd semne de oboseală meditativă şi împingînd analiza pînă la pliurile mici ale echivalenţelor sinonimice. Un spirit rafinat arătînd coerenţă în urmărirea nuanţelor, aceasta e impresia pe care o face Andrei Cornea în acest volum. De fapt, e de mirare cum, pe un teren atît de golit de referinţe concrete – cum este cerul conceptelor greceşti – autorul nu-şi pierde elanul şi nu-şi micşorează curiozitatea. În genere, abstracţiunile lipsite de viaţă atrag în adolescenţă, cînd mintea, îndrăgind virtutea chinuitoare a distincţiilor infinitezimale, este dispusă să intre în răsuciri fachirice de sorginte logică. De la o vîrstă însă, deşertăciunea jocului se impune, uscăciunea conceptelor îndepărtînd mintea de la balansul previzibil între termeni contrari şi contradictorii. Meritul lui Andrei Cornea e că-şi păstrează prospeţimea într-un domeniu care înspăimîntă prin secimea demonstrativă a regulilor lui.

Din acest unghi de vedere, a gîndi nefiinţa înseamnă a-i pune conceptul în relaţie cu alte concepte, clădind scheme filologice şi făcînd clasificări pe bază de sinonime, antonime şi paronime, pentru a ajunge în final la un tablou semantic de termeni înrudiţi. În fond, bizareria acestui termen mic, vag şi aparent insignifiant – cum pare a fi nefiinţa la prima