„Poezia de azi a lui Ion V. Strătescu este cel mai adesea extrem de aspră”, scrie editorul d-sale, Nicolae Tzone. O caracterizare pe cît de succintă pe atît de justificată a producţiei în cauză.

Percepem într-însa o asprime cronicizată a unei conştiinţe marcate de o sumă de decepţii, cu precădere cele istorice, care o silesc la o însingurare radicală, acea a „bunului sălbatic”. Adică a omului natural care poate fi regăsit de către cel „civilizat” dacă face calea-ntoarsă către o primitivitate salutară. Sufleteşte, poetul se vrea un Robinson Crusoe. E modul în care înţelege a se salva de frămîntările unei existenţe ce se „sălbăticeşte” progresiv în sensul rău al termenului, prin egoism şi rapacitate prin degradarea bunelor maniere: „Fără ochelari opaci nu poţi scăpa / de dezmăţul insolenţei, n-ai ieşit bine în stradă / şi o maşină ce trece accelerează / stropindu-te de sus pînă jos // un pieton ce scuipă fără să-i pese / te nimereşte pe pantofi” (Cînd îţi vine să strigi). Un rousseanism al sensibilităţii ia poziţie împotriva falsei naturaleţi care este grobianismul. Natura e denaturată pe calea răutăţii semenilor care nu pregetă a socoti că „florile nesăbuinţei” ar fi „parte a ordinii naturale”, devenind „maeştrii îndepărtării”, adică ai alienării. Un simbol al degringoladei îl reprezintă copacul. Crescut odinioară ca „o verticală a binefacerii”, ca un atestat al faptului că „bunătatea creşte pe pămînt”, ajunge din păcate un instrument de tortură: „cîndva a trăit şi el în respectul celorlalţi pomi / n-a asfixiat arbuşti strecuraţi în umbra lui / n-a visat să ajungă/ roată de schingiuire / spînzurătoare/ cruce de răstignire // dar într-o zi anume / fără să-l întrebe / călăii şi-au legat victimele de catargul lui / gloanţele l-au scrijelit / sîngele morţilor l-a miruit” (Stîlpul condamnaţ ilor). Regresiunea postulată de poet e una neconvenţională. Starea