Biografia şi bibliografia poetului, prozatorului, memorialistului şi epistolografului Ion Vlasiu (1908–1997), deloc lineare, conţin câteva necunoscute ce se cuvin a fi cercetate, clarificate şi restituite istoriei literare. Un moment – esenţial, în opinia mea – îl constituie debutul în presa literară şi în volum, precum şi modul cum sunt receptate de critica literară de întâmpinare. Este vorba de un debut imprevizibil în poezie şi o afirmare temeinică în proză, care au suscitat interesul unor cronicari şi critici literari. Dintre toţi cei care au citit sau recitit unele din cărţile prozatorului Ion Vlasiu, care evocă fascinanta lume a satului transilvănean de odinioară, se impune istoricul şi criticul literar Perpessicius, cu glosările şi microexegezele sale.

Încă de la debutul în volum, Am plecat din sat (1939), şi până spre sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului trecut, Perpessicius1 a scris şi emis aprecieri critice extrem de preţioase despre epica acestui inconfundabil narator al Transilvaniei.

Epistolele lui Perpessicius, necunoscute până acum, relevă excelentele relaţii existente între cei doi importanţi scriitori şi cărturari care s-au respectat şi preţuit.

Istoricul şi criticul literar Perpessicius, în proverbiala lui bonomie şi înţelegere, a intuit, fără ezitare, valoarea estetică a prozei lui Ion Vlasiu şi i-a stabilit locul în evoluţia naratologiei româneşti.

*

Bucureşti, 13 mai 1962

Scumpe domnule Vlasiu,

Vă sunt dator o explicaţie la această dublă-inuzitată întârziere, şi a scrisorii acesteia de mulţumire şi a volumului care o însoţeşte.

În fond, explicaţia e una singură. Încă înainte de a primi frumosul d[umi]tale Drum spre oameni 2, mă hotărâsem să-ţi transmit un buchet de roze pe foaia de gardă a unuia din exemplarele volumului meu Alte menţiuni de istoriografie lit[erară] şi folc