La vremea debutului meu publicistic, care, a fost mai ales din voia mea foarte întârziat, aveam pe atunci o mulţime de texte scrise pe care doar în parte le gândisem pentru a le înfăţişa unui anume public; multe erau simple însemnări, chiar pagini de jurnal, de notaţii ale existenţei mele autentice, pe care le începusem încă de pe când eram elev de liceu şi pe care, dacă nu cădea peste mine şi peste lumea mea catastrofa comunismului, le-aş fi putut considera un fel de materie primă...
Dar la debut, două decenii mai târziu, aveam scrise cărţile mele capitale, un roman de mari dimensiuni şi o serie de povestiri scurte cu caracter fantezist şi chiar fantastic, care au fost numite de Şerban Cioculescu, într-un moment de graţie, paginile unui fantasticist, o denumire pe care n-o mai întâlnisem, dar pe care o consider pe deplin justificată. Era o literatură de amator (să zicem inteligent şi cultivat), care scria ocazional pentru a-şi amuza prietenii întrucâtva asemănători sau chiar scriitori deja cunoscuţi, aflaţi la începuturile lor pline de speranţe.
Luasem cunoştinţă de Istoria literaturii române contemporane, 1900-1936, de E. Lovinescu, în versiunea 1937, şi o foloseam ca un ghid sigur, în afara recomandărilor de la catedră, care nu excelau prin simpatia faţă de ultimele apariţii, mai ales când acestea intrau în zona modernismului. În această Istorie…, care constituia o excepţie, figurau şi criticii literari, într-o grupare aparte: T. Vianu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Mihail Sebastian, Oct. Şuluţiu, şi chiar menţionat numai, dar nu omis, Eugen Ionescu; era cuprins şi G. Călinescu, dar lui nu i se reproducea portretul foto, ceea ce mi-a atras încă de atunci atenţia. Despre el se vorbea prea mult ca să nu mă facă să devin curios, dar m-a blocat încă din septembrie 1944, când m-am întors în Bucureşti din refugiu, a
