În 2010, scriam în urmă cu două săptămâni, trecând în revistă volumele de poezie demne de atenţie (repar o eroare: am uitat să pomenesc apariţii bune şi foarte bune semnate de V. Leac, Ion Zubaşcu, Gelu Vlaşin), poezia a cunoscut o revenire spectaculoasă, dat fiind faptul că de câţiva ani titlurile pe care să fi pariat cu mâna pe inimă erau excepţii; din păcate, între timp şi critica literară s-a repliat şi s-a obişnuit să treacă cu vederea cărţile de poezie, fiind mult mai interesată de roman sau de sintezele de critică şi istorie literară.
Acesta este adevărul: cu excepţia câtorva critici specializaţi (Al. Cistelecan, în special), majoritatea exegeţilor preferă alte genuri, mai populare, mai pe gustul publicului (nu adaug: larg); oricum, marile evenimente literare sunt bifate de romane sau de studii academice, nimeni nu mai stă să facă lobby pentru o plachetă de versuri, oricât de bună ar fi. Poetului nu i se mai acordă un rol privilegiat în cetate, ba, am impresia, nici măcar în cercul restrâns al literaţilor. Ei bine, sper ca 2010 să fi contribuit la ieşirea din această criză a receptării.
Dar aş fi nedrept dacă nu aş remarca faptul că 2010 a fost şi un an al prozei. Mai întâi, după cum s-a mai observat, au revenit în prim-plan autori de la care se aştepta de mult un roman, clasici în viaţă, intraţi în manuale. Este vorba de Gabriela Adameşteanu şi Ioan Groşan.
Autoarea Dimineţii pierdute a publicat un bun roman, Provizorat, care reia temele şi procedeele mai vechilor sale cărţi. Nu numai că personajul principal este Letiţia Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizată, dar şi tematic, şi compoziţional, Provizorat-ul prelungeşte Dimineaţa pierdută. Aceeaşi buclă deschisă către trecutul care apasă sau chiar condamnă, aceeaşi etajare a destinelor paralele, dar care se influenţează reciproc, aceeaşi obsesie a genealogiilor problem
