În ultimele decenii din istoria Imperiului Austro-Ungar, suprafeţe tot mai mari de teren au trecut din mâinile maghiarilor în cele ale românilor.

Ultimele decenii din istoria Imperiului Austro-Ungar au adus schimbări spectaculoase pe piaţa funciară a Transilvaniei. După câteva sute de ani, în care pământul principatului fusese împărţit între domeniile Coroanei, moşiile nobililor maghiari, cele ale scaunelor secuieşti şi cele ale oraşelor săseşti, românii ardeleni au început să deţină tot mai mult pământ. Bineînţeles, existau unele domenii care aparţineau deja românilor, cum ar fi cele ale nobililor sau boierilor din regiuni cum ar fi Ţara Făgăraşului, Maramureşul, Ţara Haţegului, Banatul ori diversele feude ale domnilor din Valahia sau Moldova. A urmat apoi o serie de donaţii, pe care, cu precădere, împăraţii austrieci le‑au făcut românilor. Aşa ar fi, de exemplu, domeniile dăruite Episcopiei Greco-Catolice din Oradea de către împărăteasa Maria Tereza în zona Stâna de Vale, ori proprietăţile oferite soldaţilor din regimentele de grăniceri români, cum ar fi cel din zona Năsăud ori din zona Orăştie, regimente care şi-au dovedit valoarea inclusiv în luptele cu armatele lui Napoleon Bonaparte. Însă lucrurile în domeniul proprietăţii funciare din Transilvania aveau să se schimbe abia după Revoluţia de la 1848.

Eliberare cu despăgubire

Practic, deşi încă de pe vremea împăratului Iosif al II-lea au existat documente imperiale referitoare la desfiinţarea iobăgiei, practic, acest lucru s-a întâmplat, după cum spune academicianul Iulian Văcărel, abia prin intermediul unor legi emise în anii 1854 şi 1858. Aceste legi erau favorabile nobililor feudali, în condiţiile în care ţăranii iobagi au fost obligaţi să plătească acestora despăgubiri de până la 90 milioane de florini, o sumă imensă. Pentru a-i ajuta pe ţăranii români să plătească aceste sume de bani, lid