Multe dintre eseurile publicate în ultimii ani de Ioana Pârvulescu în revista România literară au fost reunite, în 2010, în volumul Cartea întrebărilor, volum legat într-o frumoasă şi grăitoare copertă, ce poartă însemnele frumuseţii naturale, ale efemerului, ale fragilităţii, dar mai ales ale meşteşugului de a imortaliza toate aceste imponderabile în paginile cărţilor. În ansamblul său, volumul este o lectură de un farmec aparte, graţie stilului degajat şi naturaleţii cu care scrisul configurează raportul intim pe care eseista îl are cu viaţa şi, în egală măsură, cu viaţa din cărţi. Oricît de livresc ar fi substratul subiectelor abordate, paginile sale au, cum ar zice Mihail Sebastian, ferestrele larg deschise către viaţă, accentele decisive – cînd ascuţite, cînd grave – fiind puse cu graţie. În vremuri de încordare inepuizabilă, Ioana Pârvulescu îşi aşază scrisul sub semnul seninătăţii (pe care o admiră ea însăşi la Titu Maiorescu), al interogaţiilor fertile, al puterii de a admira deschis idei şi oameni, al eleganţei, al ironiei fine, al spiritului critic ferm, lipsit însă de agresivitate, şi ale privirii uşor jucăuşe. Lectura ca act vital şi prilej de bucurie Chiar din primul eseu, cititorul este stimulat de o declaraţie de dragoste simplă, liniştită şi, în acelaşi timp, promiţătoare, reconfortantă, pe care Ioana Pârvulescu o adresează literaturii: „Uitîndu-mă în urmă, constat că literatura nu m-a plictisit niciodată şi nici nu m-a dezamăgit. M-au decepţionat zeci, poate sute de cărţi, mii de pagini neinspirate, dar nu literatura. Am impresia că, dintre multele bunuri perisabile ale vieţii, are termenul de garanţie cel mai generos“. Toate paginile care urmează sînt o confirmare a acestei mărturisiri. Pe drumul cu dublă afluenţă dintre viaţă şi literatură, eseista rîvneşte la echilibru, la prelungirea rosturilor desprinse din cărţi în viaţa reală, al cărei g