Ca angajat al unei publicaţii, m-aş simţi inconfortabil ca patronul să-mi ironizeze, într-un text din gazeta pe care o patronează, un prieten vechi şi drag. Dacă patronul procedează astfel, pot să am, ca angajat, două variante: fie să-mi dau demisia, apărînd şi preţuind prietenia faţă de amic, fie să merg mai departe, melancolic, îngîndurat, sastisit. Nu ştiu ce este în sufletul lui Andrei Pleşu, după ce patronul holdingului Adevărul, Dinu Patriciu, a scris un articol în care a fost grobian cu Gabriel Liiceanu (adăugăm că Andrei Pleşu nu este doar un colaborator constant al ziarului Adevărul, ci şi că Dilema veche face parte din trustul Adevărul). Dinu Patriciu a semnat un articol intitulat „Turma şi iertarea“. Un articol în care pluteşte, şi nu mă feresc de cuvinte, o bădărănie mustind de trufie, în care critica lasă locul injuriei. Vom cita acel fragment din textul lui Dinu Patriciu: „Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintîi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atîţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămînii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte. Adam Michnik i-a demonstrat cu adînc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. «