Un comandant de vas dinainte de 1989 (altul decât Traian Băsescu) mi-a povestit o întâmplare. Trecând odată cu nava lui pe lângă un portavion american, marinarii români s-au repezit să-l fotografieze, din toate unghiurile posibile.

În mod surprinzător, americanii nu s-au alertat, nu i-au somat pe indiscreţi să le predea aparatele de fotografiat, ci, dimpotrivă, le zâmbeau şi le făceau semne încurajatoare de pe puntea lor mare cât un aeroport. Când au ajuns la Constanţa şi au dat filmele la developat, entuziaştii fotografi amatori (poate şi cu veleităţi de spioni) au constatat că pelicula lor de celuloid nu înregistrase nimic. Absolut nimic. Era „albă”, iar prin copiere pe carton s-ar fi obţinut fotografii de un negru compact. După opinia celui care mi-a povestit întâmplarea, vasul american avea un sistem de protecţie infailibil, care „bruia” orice fotografiere sau filmare.

Poate că este vorba de o fabulaţie (din categoria „legendelor urbane”), dar pentru mine, reală sau fictivă, întâmplarea are o valoare de parabolă. Exact asta li se întâmpla, în timpul comunismului, ziariştilor români care încercau să fotografieze (în sensul larg al cuvântului) realitatea: nu reuşeau să capteze, nici cu stiloul, nici cu aparatul de fotografiat, nici cu reportofonul şi nici cu camera video, nimic din ce vedeau şi auzeau. Ritualul documentării se desfăşura în gol, ca ritualul votării legilor în Marea Adunare Naţională. La întoarcerea de pe teren, ziaristul scria ceea ce ar fi putut să scrie şi dacă nu ar fi părăsit redacţia. Dar plecarea pe teren era obligatorie, făcea parte din ansamblul simulărilor din care se compunea viaţa în comunism.

Presa producea ficţiune pe bandă rulantă, una şi aceeaşi ficţiune, caricaturalsurâză toare. Tocmai de aceea, baia de realitate de după 1989 a fost primită cu un entuziasm exploziv, făcând posibilă tipărirea ziarelor în t