În fişa 3583 „Croitorul meşter H. Hoffmann face reclamă pentru stocul lui de haine bărbăteşti, paltoane şi haine de băieţi“. Sîntem în anul 1856, materialele costumelor enumerate de meşterul Hoffmann ne spun puţine lucruri astăzi. Încerc să văd ce pot identifica pe internet. În reclamă se face vorbire de stofele tuffel. Mai apoi cele pe nume lastrugs, biber, mylords, peruvienne. Nu găsesc mare lucru pe net. Stofele acestea, pe atunci „moderne şi bine lucrate“, după cum dă asigurări meşterul Hoffman în reclama din ziar sînt astăzi mari necunoscute. Găsesc totuşi că stofa biber ar putea fi banala ţesătură de bumbac.
În acelaşi an 1856 asistăm la inovaţii tip promotion menite să atragă publicul. Croitorul Wittman îşi are atelierul în casa „La trei coroane“, la etajul al II-lea. Publicul ţintă este de această dată cel feminin căruia i se pune „la dispoziţie un manual de croitorie“. Omul nostru supralicitează şi invită „persoanele care vor să ia lecţii de croitorie să-şi lase adresa în atelier“ (fişa 3746)
La vreme de răscruci istorice, în războaie, cataclisme, deportări şi lagăre, croitorul este prezent undeva în decor. Întotdeauna necesar. De cele mai multe ori, în veacul XX, croieşte uniforme, împodobeşte chipie, face şi pe ceaprazarul, în lipsa acestuia: „Apoi, asemenea unui cutremur îndepărtat, a izbucnit războiul, iar Fuhrer-Hans umbla prin sat exclusiv în uniformă. Era un fel de uniformă SS, pe care i-a făcut-o croitorul său după nişte fotografii din Reich, cum zicea el. Îi făcea plăcere să-i salute pe poliţiştii români cu braţul ridicat. Voia să le arate cine-i stăpînu-n casă“. (Richard Wagner, Banat-Viena, Polirom, 78).
Munca croitorului aparţine imemorialului, eternului-domestic şi imediatului, mai degrabă ocrotitor, decît altfel. Fuhrer-Hans are uniformă croită de Lissi, ea este aceea care a scrutat fotog
