Au trecut zece ani din care planeta a ieşit zguduită şi tristă. S-a scurs un deceniu început sub semnul demolării.

Pe româneşte, „după zece ani". Pe englezeşte, fiindcă mulţi dintre sexagenarii de azi au crescut în sonorităţile blues-rock ale trupei Ten Years After din Nottingham. Însă numele din titlu nu înseamnă doar o formaţie şi albumele ei făcând alpinism în clasamentele de acum patru decenii, ci şi semnalizarea unei borne. Au trecut zece ani din care planeta a ieşit zguduită şi tristă. S-a scurs un deceniu început sub semnul demolării. Voluptatea de-a nimici s-a lăţit cu gesturi de răsfăţ de la un cap la altul al lumii.

Puse în gura cui nu trebuie, înţelepciunea, toleranţa şi cumpătarea s-au transformat în propriile lor antonime. Răul făcut în numele binelui şi-a continuat cariera, indiferent dacă agenţii lui au vorbit engleză sau arabă, dacă au avut turban sau frac, dacă au ucis din turela tancului sau din jilţul unei săli ticsite de sfetnici. Întrebarea stă deasupră-ne ca un nor de furtună: oare am învăţat ceva în aceşti zece ani?

Răspunsul de primă instanţă e, fără îndoială, negativ. Într-o lume în care principalul combustibil e conflictul, pragul de speranţă coboară dramatic. Rătăcit printre nebuni, lucidul face el însuşi figură de nebun. Insurgenţa clocotitoare e frumoasă în romane şi antipatică în viaţa de zi cu zi, când cavalerul pe cal alb devine, după caz, trădător sau căzătură. Comerţul cu iluzii prosperă sub acţiunea păpuşarilor care ştiu rostul fiecărei sfori. Doar trei lucruri rămân democratice în acest freamăt otrăvitor: boala, moartea şi prostia. Idolii cad, statuile se clatină, orizontul se întunecă. Inclemenţa şi fanatismul îşi cimentează mariajul. Răul circulă mai departe prin lume, organizându-şi popasurile după o hartă ascunsă de ochii oamenilor simpli: la World Trade Center şi la Moscova, la Beslan şi în metroul londo