Anul trecut, cel puţin două debuturi editoriale în critică au reţinut atenţia comentatorilor. Ambele au apărut la Limes, ambele sînt „la bază“ teze de doctorat şi ambele aparţin unor autoare clujene. Din păcate, în Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu, Ligia Tudurachi nu a reuşit, cu tot instrumentarul hermeneutic sofisticat, decît un prezumţios şi pretenţio smisreading, în care poetica istorică devine un fel de rota sine axis, iar analogiile mediocrelor romane lovinesciene cu suprarealismul lui André Breton „ucid“, cu graţie, adecvarea la obiect. Sensibil diferit şi cumva complementar este cazul Ancăi Haţiegan, care, deşi nu se simte întotdeauna „acasă“ pe terenul spinos al teoretizărilor (falsînd, din lipsă de experienţă, mai ales cînd intră pe terenul filozofiei şi al istoriei ideilor), se dovedeşte eficientă şi adecvată în reinterpretarea şi redimensionarea unui segment literar disputat. Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist încearcă să concilieze două preocupări mai vechi ale absolventei de Litere şi Teatrologie la Universitatea din Cluj: critica de teatru (exersată cu precădere în comentariile din Steaua sau din Bucureştiul cultural) şi analiza romanelor politice din perioada comunistă (vezi, mai ales, participările la volume colective precum Cărţile supravieţuitoare). De fapt, Anca Haţiegan îşi propune să configureze, pornind de la multiplele implicaţii ale conceptului de teatralitate, o forma mentis a ficţiunii „captive“ în ţările lagărului comunist şi, implicit, a unui tip uman dedublat, produs al unei „culturi a duplicităţii generalizate“. Are dreptate Alex. Goldiş, într-un comentariu din revista Cultura, să atragă atenţia că vehemenţa campaniilor de excluderi canonice pe care le-au instituit „revizionismele“ etice postdecembriste a amînat „meditaţia asupra instrumentelor prin care mai poate fi