„A, Steinberg!", a zis ghiduş soţul meu, citind postarea recentă pe blogul nostru despre Mickey Mouse cel negru. S-a căţărat apoi la etaj şi a adus de-acolo un uriaş album în ţiplă. Adică de mai bine de trei ani aveam în casă, cumpărat sau comandat, dar n-am ştiut, catalogul de referinţă al unuia dintre artiştii cei mai interesanţi ai secolului XX, cunoscut doar din alte mici cărţi de artă şi din poveşti! Biblioteca noastră, lungă şi lată, în şpagat între două ţări, nu mai încape pe nicăieri şi ne provoacă des crize de nervi. Acum însă mi-a adus şi o secvenţă de paradis din care nu mai pot ieşi: fiecare minut liber = un plonjon în Steinberg şi nici o secundă de regret.
Saul (zis Paul de mulţi de pe la noi) Steinberg figurează şi el în galeria românilor „de mult plecaţi din ţară" şi care „au făcut carieră mare". Se aude rar numele lui pe aici pentru că românii nu prea ştiu unde să-l aşeze. E vorba de un artist care a excelat în grafică de revistă şi ziar, publicată şi în Europa, dar mai ales în SUA şi cel mai mult în „The New Yorker". Statutul lui de cartoonist nu se lipeşte de categoriile noastre pentru că însăşi practica ilustraţiei care nu ilustrează nimic anume lipseşte. Cum nu-l putem face nici „caricaturist", nici „grafician" (de şevalet! cum aiurea se spune pe la noi despre non-pictorul independent), nici „pictor" sau „designer", mai bine îl lăsăm deoparte. Saul Steinberg a folosit, de fapt, toate tehnicile abordabile mai cu seamă în bidimensional pentru a crea imagini ale lumii în care trăia, mental şi fizic. Şi-a folosit din plin experienţa de viaţă, cultura, talentul, umorul, spiritul de observaţie şi capacitatea de previziune, bunul-simţ şi, nu în ultimul rînd, întinsul repertoriu de semne româneşti acumulate între 1914 (când s-a născut, la 15 iunie, la Râmnicu Sărat) şi sfârşitul anilor '30 (când a încetat să se mai întoarcă în vacanţe la Bucureş