Sunt puţini aceia care îşi dedică viaţa creaţiei. Fie în literatură, în artă plastică, arhitectură, muzică, dans... Se spune despre ei că sunt aleşi să urce toate scările până la Cer. În realitate, sunt dăruiţi să creeze. Practic, "amprenta" genetică îşi spune cuvântul. Dar, de cele mai multe ori, aceeaşi amprentă pare să cedeze în faţa presiunilor realităţii. Adică, degeaba ai talent cu nemiluita, dacă nu ai ce face cu el într-o ţară în care nu este luat în seamă. Se ştie că în România plouă cu talente. Dar ce folos, când tocmai aceia care s-ar cuveni să fie încântaţi că avem parte de astfel de precipitaţii, îşi deschid, instantaneu, umbrela? Aşa se face că unii scriitori nu mai scriu literatură, ci se "dedică", fără voia lor, altor ocupaţii - am zis bine! - cum ar fi purtător de cuvânt la o gheretă de tranziţie; "specialist" cu sclipici, în comunicare; impresar de temut, în sport, sau îmbrăţişează funcţia de primar într-o localitate uitată de lume. În timp ce pictorul, pentru a-şi putea întreţine familia sau pentru a-şi achita facturile, se specializează în... tehnică IT. Aşa se risipeşte, pe apa Sâmbetei, "chemarea". Am zis bine şi aici. Chemarea este foarte importantă în orice profesie. În justiţie, în cercetare, în contabilitate, chiar şi în munca de secretariat. Dacă nu e chemare, nimic nu se vede; nimic nu se zăreşte din ceea ce face individul, oricare ar fi el şi oriunde ar lucra. Cu atât mai rău pentru noi toţi, şi mai ales pentru chemaţii rataţi. Cu alte cuvinte, nu e deloc de bine.

Continuăm să trăim pe undele scurte ale unei economii de piaţă, existentă doar pe hârtie; se doreşte să avem parte de oameni mai puţin potriviţi în funcţii mari sau în funcţii mici; nădăjduim să ne oblojim lipsurile dar şi câştigurile, "după ureche", aşa cum ne trece prin cap, fiecăruia după posibilităţi şi după cine ştie de gen de chemare. Şi ne mai mirăm de ce proli