Frica păzeşte bostănăria. Frica asigură supravieţuirea. Frica înmulţeşte specia. Frica ne schimbă definitiv psihologia.

O concluzie tristă şi dureroasă a discuţiilor purtate prin viu grai, în presă şi în lumea virtuală e că poporul nu „ne" mai merită. Că „noi", ăştia norocoşi, ne revendicăm de la un popor dispărut definitiv de la locul lui, din istorie. Că ţara-i frumoasă, păcat că-i locuită de nişte denaturaţi. Că are conducătorii pe care-i merită. Că n-ai cu cine. Că vulgaritatea, maneaua, pornografia, bacşişul, peşcheşul, bădărănia, nesimţirea, mitocănia, indiferenţa, invidia şi feudalismul de cumetrie sunt, de-acum, suflet din sufletul neamului meu. Că poţi cumpăra un vot cu o căldare sau un mic, că poţi vinde castraveţi grădinarului. Că, în sfârşit, nu mai e nimic de făcut decât să pustiim câmpurile şi să otrăvim fântânile. Cum facem asta? Simplu: emigrăm, ne trimitem copiii într-o lume mai bună. Toate cele spuse mai sus şi câte şi mai câte sunt adevărate şi false totodată. Vă propun să luăm apărarea acestui personaj colectiv atât de dispreţuit, poporul.

Poporul meu, atât cât îl ştiu, a fost veşnic sub vremi. Şi-a dobândit libertatea târziu, pentru scurt timp, şi n-a apucat să se joace de-a democraţia aproape niciodată. Mai ales clasa ţărănească. Exerciţiul libertăţii, ca să devină trainic, trebuie întins pe cel puţin trei generaţii. Abia atunci devine o a doua natură. Poporul meu a supravieţuit, e drept, dar nu a triumfat şi nici nu s-a bucurat de foloasele cuvenite. Printr-o ciudăţenie a istoriei, acest mod de viaţă - şi care poate părea tembel moraliştilor de profesie - i-a modificat modul profund de gândire şi exprimare. Încetul cu încetul, oamenii s-au obişnuit nu să trăiască, ci să aştepte la marginea vieţii. Au înţeles şi au învăţat pe dinafară că omul e sub vremi. Dintr-o trăsătură de condei al autorităţilor, existenţei lor i se poate pu