Max Blecher, autorul „Întâmplărilor în irealitatea imediată“, şi-a creat opera fiind măcinat de o boală necruţătoare, care a devenit sursă a scrisului său atât de personal. Una dintre cele mai stranii figuri ale literaturii române, M. Blecher (1909-1938) este un „mare uitat“ timp de decenii, dar, totodată, datorită influenţei scrisului său, obiectul unui veritabil cult literar.

Rar, în întreaga literatură universală, un scriitor care să fi suferit - fizic şi psihic - mai mult, să-şi fi transpus această agonie în scrisul său şi să fi atins profunzimile - stilistice şi existenţiale - la care a ajuns românul evreu Max Blecher, în doar cei 28 de ani de viaţă ai săi.

Mai citeşte şi:

Vieţile scriitorilor români: Bacovia, un poet nevrotic

M. Blecher s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoşani, într-o familie evreiască mic-burgheză, tatăl său fiind negustor de porţelanuri. Şcoala primară şi liceul le urmează la Roman. În 1928, după examenul de Bacalaureat, pleacă la Paris, cu intenţia de a urma medicina, dar trebuie să renunţe la studii încă din primele luni, pentru că se îmbolnăveşte grav, având coloana vertebrală atacată de Morbul lui Pott.

„Viaţă în aceeaşi poziţie"

Este internat şi pus în ghips la sanatoriul din Berck, de pe ţărmul francez al Canalului Mânecii. Timp de un deceniu, până la sfârşitul vieţii, îşi va purta teribila suferinţă prin diverse sanatorii din Franţa, Elveţia şi România.

„De la vârsta de 19 ani, începe tragedia vieţii de infirm a lui M. Blecher, care îşi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitul prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de tuberculoză osoasă, de la Berck la Tekirghiol", scrie Dinu Pillat.

În primăvara lui 1935, părinţii îl instalează într-o casă de la marginea Romanului (strada Costache Morţun nr. 4). Aici, „decis să pună capăt lungii lui